Bancă de investiţii sau bancă comercială?

Evoluţiile recente de pe piaţa financiar-bancară din SUA aduc pe tapet o problemă mai veche: cărei autorităţi de reglementare şi supraveghere i se supun băncile de investiţii? În principiu, băncile comerciale se supun FED, iar băncile de investiţii se supun SEC. Adică băncile comerciale sînt reglementate şi supravegheate de autoritatea bancară, în fond banca centrală, iar băncile de investiţii sînt supravegheate şi reglemntate de autoritatea pieţei de capital. Recenta criză a creditelor ipotecare substandard din SUA a arătat că SEC nu poate furniza lichiditate. Băncile de investiţii, dornice de reglementări mai laxe, au preferat să nu intre sub umbrela FED.

Una dintre cele mai grave consecinţe ale crizei americane fiind lipsa de lichiditate, dificultăţile majore în care au intrat Lehman Brothers, Merrill Lynch sau AIG nu au putut fi rezolvate pe linia obişnuită a băncilor comerciale, ci au fost necesare aranajamente cu FED şi Trezoreria SUA, cât şi cu instituţii financiar-bancare private. S-au ridicat multe întrebări legate de reglementarea pieţei bancare şi a pieţei de capital.

Ani de zile, băncile de investiţii, ca intermediari între piaţa bancară şi cea de capital, au preferat să se supună reglementărilor SEC, însă, cuprinse de lipsa de lichiditate şi de scăderea încrederii investitorilor, Goldman Sachs şi Morgan Stanley au decis să încerce să atragă lichiditate prin depozite, făcînd în acest sens o cerere în acest sens către FED, după cum anunţă CNN şi Reuters. Acţiunile Morgan Stanley s-au depreciat săptămîna trecută cu 69%, iar cele ale Goldman Sachs cu 16%. Pe lîngă lichiditatea ce poate fi atrasă de la deponenţi, cele două companii vor putea obţine lichiditate şi de la FED.

Dacă în ultimul an se vorbea de o eventuală unificare a FED şi SEC sau cel puţin a reglementărilor lor, iată că piaţa o ia oarecum înainte, cel puţin în ceea ce priveşte băncile de investiţii. Oricum, de acum înainte, pieţele financiar-bancare vor arăta altfel decît înaintea crizei.

Sîmbătă, 20 septembrie 2008, Administraţia Bush a cerut Congresului SUA să îi permită să utilizeze 700 miliarde $ pentru cumpărarea activelor riscante rezultate din uriaşa criză de lichiditate, după cum anunţă Reuters. Aceasta este cea mai spectaculoasă încercare de a depăşi criza financiară, cea mai mare de la Marea Depresiune din secolul trecut. Desigur, utilizarea unei asemenea sume din banii contribuabililor americani nu a întîrziat să stîrnească reacţii vehemente.

Cele mai recente victime ale tsunami-ului subprime

Azi dimineaţă, bursele din întrega lume au deschis cu pierderi importante, ca urmare a anunţurilor privind dificultăţile întîmpinate de 3 mari instituţii financiare americane, alte consecinţe ale crizei pieţei creditelor ipotecare din SUA. Barack Obama, candidatul democrat la preşedinţia SUA, nu a pierdut prilejul electoral de a aprecia că este cea mai importantă criză financiară traversată de SUA, provocată de administraţia republicană. Băncile centrale din întreaga lume au luat măsuri de contracarare a lipsei de lichiditate şi a neliniştii investitorilor. După ce s-a considerat că instituţiile financiare aflate în criză sînt prea mari pentru a intra în faliment, panica s-a generalizat în rîndul investitorilor.

Cea de-a patra bancă americană de investiţii, Lehman Brothers Holdings, înfiinţată acum 158 ani, a intrat în procedura de faliment, după pierderi de 60 miliarde $ şi după ce acţionarii au eşuat în demersurile de a găsi un salvator. O altă consecinţă a prăbuşirii pieţei ipotecare. În istoria pieţelor financiare din SUA, statutul băncilor de investiţii au oscilat dintre piaţa bancară şi piaţa de capital, trecînd succesiv din reglementarea Federal Reserve în cea a Securities Exchange Commission şi invers. Cert este faptul că reglementările FED sînt mult mai stricte, dar FED poate furniza lichiditate în condiţii de criză, pe cînd SEC are reglementări mai laxe, dar nu furnizează lichiditate. După criza subprime din SUA, se vorbeşte din ce în ce mai intens despre convergenţa autorităţilor de reglementare ale celor două pieţe.

Merril Lynch, a treia bancă de investiţii americană, după Goldman Sachs şi Morgan Stanley, va fi preluată de către Bank of America pentru 50 miliarde $, după pierderi de 52 miliarde $, în urma crizei subprime, şi o scădere a coteţiei acţiunilor cu 68% în ultimul an. După preluare, ce va fi finalizată în cursul anului 2009, se va crea un gigant financiar, cu active de circa 2.500 miliarde $.

AIG (American International Group), a cărui subsidiară din România, AIG Life, pretinde pe site-ul propriu că AIG este liderul organizaţiilor internaţionale de asigurări, ceea ce nu mai este adevărat, a intrat şi ea în dificultate, cerînd băncii centrale americane, Federal Reserve, o finanţare pe termen scurt de 40 miliarde $, fiind pusă în faţa riscului de a fi retrogradată de către marile agenţii de rating. Aceste demersuri au urmat eşecurilor de a obţine bani noi pentru a acoperi lipsa acută de lichiditate. Săptămîna trecut, cotaţiile acţiunilor AIG au scăzut cu circa 50%, în urma îngrijorărilor legate de o posibilă lipsă de lichidităţi. AIG a suferit, pe parcursul ultimelor 3 trimestre pierderi cumulate de 18 miliarde $.

Subprime = tsunami

O ştire aşteptată de ceva vreme a fost comunicată de presă: Fannie Mae şi Freddie Mac au fost "naţionalizate" de guvernul american. Cele două GSE (Government Sponsored Entities) sînt principalii jucători de pe piaţa creditelor ipotecare din SUA, avînd un sold al creditelor de circa 5.200 miliarde $, ceea ce înseamnă aproape jumătate din întreaga piaţă. Se ştia că cele două instituţii au sume importante scadente în luna septembrie 2008 şi că era puţin probabil ca să le poată onora. Intervenţia guvernului SUA se cifrează la 110 miliarde $, ceea ce îi face pe mulţi sceptici să considere că redresarea celor două instituţii nu va fi durabilă. După şedinţa bursieră de vineri, 5 septembrie 2008, Standard & Poor's a decis să elimine cele 2 GSE din indicele S & P 500, avînd în vedere că prezenţa în acest indice presupune o capitalizare bursieră de minimum 5 miliarde $, pe cînd Freddie Mac a ajuns la 614 milioane $, iar Fannie Mae la 1,04 miliarde $.

Această evoluţie face parte din tsunami-ul declanşat vara trecută în SUA, denumit generic subprime crisis. Din păcate, presa românească nu a fost suficient de explicită în a explica acest fenomen. În fond, totul a pornit de la lăcomie. În SUA, ca în multe alte locuri din lume, creditele ipotecare sînt acordate de bănci comerciale (generaliste sau specializate) şi de IFN-uri (instituţii financiare nebancare). Într-un mediu concurenţial extrem de ascuţit, găsirea noilor clienţi s-a dovedit a fi o provocare majoră. Soluţia găsită de unii finanţatori a fost de închide ochii la acordarea creditelor ipotecare către clienţi care erau încadraţi la categoria subprime (istorie de credit proastă, incapacitatea de a produce dovezi concludente asupra fluxurilor de venituri, etc). Desigur, această atitudine trebuia recompensată printr-o dobîndă mare, care să remunereze suplimentul de risc asumat. Astfel, s-a ajuns la dobînzi uneori de trei ori mai mari decît cele practicate în mod obişnuit pe piaţă.

După cum o arată experienţa pieţelor imobiliare cu istoric considerabil, preţurile imobilelor evoluează sinusoidal, dar cu o înfăşurătoare crescătoare. Iată că în vara anului trecut, a apărut o scădere a preţurilor pe piaţa imobiliară americană. Să luăm un exemplu ipotetic: cel care a cumpărat un imobil cu 300.000 $ cu un credit ipotecar subprime şi a constatat că imobilul a ajuns să valoreze doar 200.000 $, fiind beneficiar unui credit ipotecar subprime, şi-a făcut următoarea socoteală: pînă acum am plătit 20.000 $, aş avea de plătit în 30 de ani 800.000 $. Atunci a renunţat la rambursarea creditului.

Securitizarea creanţelor ipotecare este procedeul prin care o instituţie care acordă credite ipotecare se refinanţează vînzînd creanţa ipotecară pe piaţa de capital prin intermediul unor titluri ipotecare. Aceste emisiuni de titluri se produc prin "împachetarea" mai multor credite ipotecare care au în spate crenţe ipotecare cu caracteristici similare, respectiv imobilele cu care s-au garantat împrumuturile. Procedeul este destul de complicat, însă de reţinut aici este faptul că agenţiile de rating au rolul de a da un rating fiecărei emisiuni de titluri ipotecare. Avînd în vedere că cumpărătorii tipici pentru astfel de titluri sînt investitorii instuţionali (fonduri de pensii, societăţi de asigurare, bănci, fonduri de investiţii), ratingul este foarte important pentru reflectarea riscului asumat şi pentru formarea preţului titlurilor. În criza americană, agenţiile de rating au greşit de multe ori, în mod interesat sau nu (anchete aflate în derulare vor stabili acest lucru).

În momentul în care preţurile imobilelor au scăzut şi mulţi beneficiari de credite ipotecare subprime au renunţat la rambursarea creditelor, titlurile achiziţionate cu 30 $ bucata au ajuns să valoreze 20 $, investitorii s-au repezit să vîndă, s-a creat panică şi preţurile au scăzut şi mai mult.

Au căzut pradă investiţiilor în astfel de titluri multe bănci europene, printre care UBS din Elveţia, Société Générale din Franţa şi multe altele. Au început falimentele şi în sistemul bancar american. Iată că şi Fannie Mae şi Freddie Mac au căzut victimă. Cine mai urmează?

De ce acest blog?

Chiar dacă fluxurile de ştiri sunt preponderent politice, mondene şi de scandal, economia este forţa cea mai importantă care ne guvernează viaţa. Nimeni nu poate face abstracţie de ea şi, în loc să ne supunem ei, putem încerca să o înţelegem şi să ne strecurăm mai bine în oceanul de informaţii economice care ne înconjoară.

Fiindcă sunt în faza finală a unui doctorat în economie, am decis să creez acest blog pentru a împărtăşi cu alţii opinii în legătură cu economia.

Odată cu creşterea importanţei economiei şi cu globalizarea fenomenului economic, canalele media au început să acorde mai multă importanţă acestui fenomen. Cum mulţi jurnalişti au studii de jurnalistică şi necum studii economice, cea mai bună sursă de informaţii au devenit reprezentanţii diferitelor industrii (ca să folosim termenul american, foarte larg). Astfel, o multitudine de voci a început să-şi exprime păreri despre fenomenul economic, în general, sau despre diferite industrii. Orice ramură economică am considera, pe lângă câteva voci autorizate care analizează competent fenomenul economic, au apărut urechişti de ocazie care vorbesc mult şi incompetent, din dorinţa de a fi prezenţi în paginile ziarelor sau pe ecranele TV.

Internetul a pus şi el umărul la promovarea vocilor mai mult sau mai puţin autorizate. Prin democraţia implicită a Internetului şi posibilitatea de a îţi exprima opinii în spatele unei anonimităţi, spaţiul virtual s-a inundat de sfertodocţi, care urăsc competenţa şi promovează un primitivism umoral.

Acest blog se vrea un loc al opiniilor decente şi argumentate despre fenomenele economice. Cu cititori mai inteligenţi decât ai lor, sper :)