Reflecţii economice

Aşteptat cu sufletul la gură de pieţele internaţionale, summit-ul început aseară la Bruxelles, printr-o întâlnire informală a şefilor de stat şi de guvern din ţările Uniunii Europene şi continuat astăzi, a adâncit şi mai mult incertitudinile privind viitorul zonei euro şi al Uniunii Europene, în ansamblu. De fapt, acest summit a fost o continuă cacofonie, care s-a soldat prin scindarea Uniunii Europene, ca urmare a refuzului Marii Britanii de a participa la o viitoare uniune fiscală. I s-au alăturat Suedia, Ungaria şi Cehia. În consecinţă, nu a putut fi realizată o modificare a tratatelor ce stau la baza Uniunii Europene.

În lipsa unui consens, statele membre ale zonei euro, cărora li s-au alăturat România, Bulgaria, Danemarca, Polonia, Lituania şi Letonia, vor fi parte a unui nou pact, denumit Europlus, care urmează să impună o disciplină fiscală mai aspră decât cea conţinută în Tratatul de la Maastricht. În afară de limitarea datoriei publice la 60% din PIB, se introduce o cerinţă nouă, aceea ca deficitul structural să nu depăşească 0,5% din PIB. Deficitul structural este componentă a deficitului bugetar, alături de deficitul ciclic sau conjunctural. Deficitul structural nu este, în principiu, influenţat de momentul de creştere sau contracţie economică. El este un indicator al de estimare a politicilor fiscale discreţionare, care pot fi expansioniste, neutre sau restrictivă. Cele neutre nu influenţează crerea agregată, pe când cele expansioniste (caracterizate de deficit bugetar) stimulează cererea agregată, iar cele restrictive (caracterizate de excedent bugetar) inhibă cererea agregată. Pe de altă parte, deficitul structural este o măsură a maturităţii politicii fiscale a statului respectiv şi, în consecinţă, a sustenabilităţii politicilor fiscale.

Alegerea unui asemenea criteriu de performanţă fiscală este destul de riscantă, întrucât cuantificarea deficitului structural este greu de făcut şi este mai uşor de mistificat decât deficitul bugetar (despre deficitul structural am scris mai pe larg aici). Derapajul de la aceşti parametri ar conduce la sancţiuni automate la adresa ţărilor care trec prin această situaţie.

Numai că adoptarea unui astfel de tratat nu este în măsură să liniştească pieţele financiare şi nici să ofere o soluţie viabilă, pe termen lung, a problemelor cu care se confruntă ţările UE. Această soluţie nu este nici măcar o uniune fiscală, în adevăratul sens al cuvântului.

Banca Centrală Europeană, condusă de noul său preşedinte, Mario Draghi, a avut o atitudine destul de rigidă, făcând apel la tratatele europene. Numai că, lucrurile înrăutăţindu-se, BCE va fi silită să emită monedă nouă, ceea ce va conduce la o destul de lungă perioadă inflaţionistă.

În concluzie, summit-ul de la Bruxelles nu face altceva decât să separe apele în UE, să centralizeze decizia şi să pregătească drumul spre emisia de monedă.