Reflecţii economice

Scriam astă vară despre intenţiile ministrului sănătăţii de atunci de a reforma sistemul de sănătate, propunând introducerea coplăţii. De atunci, au căzut guverne şi nimeni nu s-a mai ocupat de sistemul de sănătate. Este evident faptul că acest sistem a avut mult de suferit de pe urma deciziilor extrem de proaste ale guvernanţilor. În primul rând, bugetul asigurărilor de sănătate, gestionat în principal de Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate (CNAS), a fost multă vreme un sac fără fund, din care guvernanţii se puteau "împrumuta" ori de câte ori aveau nevoie la bugetul de stat. În al doilea rând, există şi alte case de asigurări de sănătate, care complică lucrurile. În al treilea rând, contribuţiile la sistemul de sănătate sunt făcute pe baza principiului solidarităţii şi nu al contributivităţii. Cu alte cuvinte, nu contează cât ai leafa, toată lumea plăteşte o cotă procentuală aplicată asupra salariului, dar toţi beneficiază de acelaşi nivel de îngrijire medicală. Nivelul asistenţei medicale oferite unui pacient nu are nicio legătură cu nivelul de cotizare.

Ministerul Sănătăţii are un plan stategic pentru perioada 2008-2010, imposibil de aplicat în condiţiile unei instabilităţi politice accentuate. După cum s-a văzut, nici măcar mult trâmbiţata coplată, care ar fi avut rolul teoretic să îmbunătăţească lucrurile într-o oarecare măsură, nu a apucat să fie aplicată.

Îmi permit, în cele de mai jos, să formulez câteva măsuri, care, în opinia mea, ar avea darul de a asigura o reformă a sistemului de sănătate din România.

1. Casele de asigurări de sănătate existente ar trebui comasate, existenţa altor case în afara CNAS reprezentând o perpetuare a privilegiilor pe care actualul premier clamează că le vrea desfiinţate. În acest moment, există unităţi spitaliceşti care au contract cu diferite case de asigurări de sănătate. Există un spital al justiţiei, unul al SRI şi aşa mai departe. Casa de asigurări comasată ar trebui să încaseze o contribuţie procentuală din salariul minim pe economie, care să ofere un minim de servicii medicale oricărui contributor. Casa de asigurări de sănătate trebuie separată complet de stat, pentru evitarea influenţelor politice şi a arbitrariului.

2. Stabilirea pachetului minim de prestaţii medicale care să corespundă contribuţiei minime. Acest lucru este promis demult, dar nu a fost realizat până acum. În prezent, pacientul vine la spital şi solicită să i se facă tot felul de analize, ajungând la tomografie computerizată, rezonanţă magnetică nucleară sau dozări hormonale, toate foarte costisitoare, considerând că i se cuvin. Această atitudine a pacienţilor este dată de lipsa pachetului minim de prestaţii medicale ce i se cuvin pentru plata asigurărilor de sănătate.

3. Înfiinţarea unor case de asigurări de sănătate facultative, administrate privat, care să permită oricărei persoane să contribuie cu cât crede de cuviinţă pentru obţinerea unui supliment de asistenţă medicală faţă de pachetul minimal.

4. Coplata poate fi folosită pentru cazurile în care asigurarea de sănătate acoperă doar parţial prestaţiile medicale necesare. În fond, coplata poate funcţiona pe principiul franşizei folosite în asigurări, pentru a descuraja solicitarea abuzivă a unor prestaţii medicale.

5. Refacerea modului de salarizare a personalului medical, în condiţiile în care în prezent se practică un egalitarism demn de perioada dinainte de 1990. Personalul medical ar trebui plătit în funcţie de felul şi numărul procedurilor medicale aplicate. Egalitarismul salarial din prezent încurajează nemunca, în condiţiile în care cei performanţi sunt plătitţi în mod egal cu cei neperformanţi. Mai mult decât atât, medici şi personal medical mediu se angajează la firme medicale private şi lucrează pentru ele chiar în timpul programului de lucru la unitatea medicală de stat.

6. Informatizarea integrată a sistemului sanitar ar elimina personal şi risipa practicată pe scară largă în unităţile medicale. Activităţile repetitive ale personalului administrativ ar putea fi relativ uşor înlocuite de softuri performante. De asemenea, ar putea fi urmărită cantitatea de medicamente şi materiale sanitare consumată pentru fiecare pacient şi concordanţa ei cu ghidurile terapeutice, care trebuie realzate în conformitate cu ghidurile recomandate de asociaţiile profesionale din diferite ramuri ale medicinei şi cu reglementările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

7. Reconsiderarea principiilor prin care se evaluează performanţa managementului sanitar şi interzicerea cu desăvârşire a numirilor managerilor de spital prin decizie politică. Imediat după câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Traian Băsescu, mulţi manageri de spitale mici din provincie au fost schimbaţi cu reprezentanţi ai clientelei politice.

8. Reglementarea clară a relaţiei cu importatorii şi distribuitorii de medicamente. Aşa cum scriam aici, în alte ţări ale Uniunii Europene, preţurile medicamentelor sunt mult mai mici decât în România. Importatorii şi distribuitorii de medicamente care operează în România preferă să accepte imensele arierate create prin neplata medicamentelor de către spitale în condiţiile în care practică adaosuri comerciale mult mai mari decât în alte ţări.

9. Diminuarea corupţiei din sistemul sanitar ar putea conduce la economii importante. Să ne amintim de cazul lui Şerban Brădişteanu, care a realizat primul transplant cardiac din România, dar care pare a-şi fi însuşit un comision de milioane de euro pentru avizul dat pentru achiziţia unor aparate medicale în sistemul medical penitenciar, în condiţiile în care acest sistem nu avea nevoie de respectivele aparate. Demulte ori, şefii de clinici au ultimul cuvânt în achiziţionarea unor echipamente scumpe, care de multe ori sunt decise în urma primirii unor "comisioane confidenţiale".