Reflecţii economice

În preajma vizitei delegaţiei Fondului Monetar Internaţional care va avea loc în perioada 27 aprilie - 7 mai 2010, adoptarea legii unice a pensiilor naşte din nou activitate pompieristică, cu mari desfăşurări de forţe. Prim-ministrul Boc a ţinut astăzi o alocuţiune în faţa plenului Senatului, iar guvernul a fost chemat în integralitatea lui la Palatul Cotroceni de către preşedintele Băsescu pentru discutarea unei game mai largi de probleme, sub motto-ul "nu am văzut disponibilizări în sectorul bugetar, m-am uitat pe statistici".

Până nu demult, salariile bugetarilor şi pensiile au fost instrumente de satisfacere a clientelei politice şi de fidelizare a categoriilor sociale şi profesionale care sunt utile intereselor clasei politice, atâta vreme cât au existat bani. Numai că lucrurile s-au schimbat radical. Criza financiară şi, ulterior, cea economică au împuţinat banii şi au condus la degradarea severă a principalilor indicatori macroeconomici. Altfel spus, împrumutul de la Fondul Monetar Internaţional şi celelalte instituţii internaţionale are costurile sale, în afară de plata dobânzii. Numai că, din motive politice, legate de alegerile de anul trecut, politicienii au decis să amâne luarea unor măsuri vădit impopulare, care ar fi prejudiciat şansele electorale ale celor care aveau pârghiile la îndemână.

Numai că vine inspecţia şi elevii se bulucesc să-şi facă temele. Lent şi prost. Senatul nu a reuşit să adopte până astăzi decât şase articole din cele peste două sute ale proiectului de lege unică privind pensiile. Politicienii, aşa cum îi ştim, plini de populism şi, în majoritatea lor, lipsiţi de orice cunoştinţe economice, încearcă să scoată profit politic pe marginea acestei legi. Cuiul lui Pepelea este legat de pensiile militarilor, poliţiştilor şi magistraţilor.

Pensiile

Să facem un calcul simplu. Contribuţiile totale la sistemul de asigurări sociale, plătite de angajat şi angajator, sunt de circa 30% din salariul brut (pentru activităţi obişnuite, angajatul plăteşte 10,5% şi angajatorul 20,8% din salariul brut). Ţinta pensionarilor este ca punctul de pensie să fie de 45% din salariul mediu brut pe economie. Valoarea punctului de pensie este de 732,80 lei, iar pensia medie plătită de sistemul de stat din România este de 734 lei, sensibil egală cu punctul de pensie. Considerând că numărul celor care plătesc contribuţii de asigurări sociale este sensibil egal cu numărul pensionarilor, rezultă că un sistem sustenabil (fără subvenţionare din bugetul de stat sau din alte surse) ar însemna fie ca punctul de pensie să fie de 30% din salariul mediu brut pe economie, fie ca să se mărească contribuţiile de asigurări sociale la 45% din salariul brut, fie să se găsească o soluţie intermediară.

Despre mărirea contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale nici nu poate fi vorba în condiţii de criză economică. Ţările ale căror guverne au viziune economică au micşorat aceste contribuţii şi au mărit impozitele indirecte, precum TVA-ul. Despre micşorarea punctului de pensie de la circa 43% din salariul mediu brut pe economie la 30% ar însemna o reducere cu circa 30% a punctului de pensie, ceea ar conduce la probleme sociale extrem de grave.

În consecinţă, pe lângă dificultăţile de natură economică ale problemei pensiilor, ignorate de majoritatea politicienilor, intervin şi chestiuni de clientelism politic. Problema pare insolvabilă şi este tot o consecinţă a pensionărilor anticipate nesăbuite operate de aceeaşi clasă politică.

Desigur, nu numai România se confruntă cu o asemenea problemă. Multe ţări din Uniunea Europeană au probleme asemănătoare. Soluţia a fost mărirea vârstei de pensionare, pe fondul măririi considerabile a speranţei de viaţă, soluţie care se va aplica gradual şi la noi. Însă problema sustenabilităţii sistemului de pensii publice rămâne o problemă care nu are încă rezolvare.

Rămâne o amestecare voită a principiilor contributivităţii şi solidarităţii de către politicieni, după cum le-a convenit.

Cheltuielile cu salariile bugetarilor

Fondul Monetar Internaţional nu a impus o reducere a numărului de bugetari, ci o diminuare a cheltuielilor cu salariile acestora, lăsând la latitudinea guvernului prin ce metode se va ajunge la acest rezultat. Obiectivul este reducerii cheltuielilor cu salriile bugetarilor de 9,4% din PIB la 7% din PIB în 2012. Guvernul avea drept posibilităţi: fie diminuarea salariilor bugetarilor, în condiţiile în care salariul mediu în sistemul bugetar este mai mare decât în sistemul privat, fie concedierea unui număr de bugetari, fie o soluţie mixtă. Numai că guvernul nu a purces la vreuna dintre aceste căi. A temporizat luarea unor măsuri până când le-a ajuns cuţitul la os.

Deşi ne aflăm la sfârşitul lunii aprilie, nu avem încă rezultatele execuţiei bugetare în T1 2010, aşa că ar trebui să credem autorităţile pe cuvânt. Aceleaşi autorităţi care pretind că vor face disponibilizări spre sfârşitul anului. De ce aşa târziu? Ca de obicei, nu primim explicaţii.

Temporizarea lucrurilor nu face altceva decât să accentueze riscul de a nu ne încadra în parametrii macroeconomici conveniţi cu FMI.

Aşa cum scria Bogdan Glăvan în articolul Câţi bugetari ar trebui concediaţi?, nimeni, şi cu atât mai puţin statul, nu ştie câţi bugetari ar trebui concediaţi: "Statul nu poate calcula pentru că serviciile publice nu au valoare de piaţă, iar cheltuielile sunt oricum finanţate prin impozitare".