Reflecţii economice

În comentariul zilei din România liberă de ieri, intitulat O măsură necesară - suprataxarea băncilor, Ilie Şerbănescu, cu care sunt în relaţii foarte bune şi căruia îi port o veche simpatie, militează în mod stângist pentru supraimpozitarea băncilor. Ştiţi, probabil, că oficialităţi ale statului român au vorbit despre taxa Robin Hood, prin care propuneau acelaşi lucru, în scopul de a determina băncile comerciale de a a micşora dobânzile sau a le "pedepsi" pentru dobânzile practicate la credite, considerate mari.

După ce, în scop de profit lejer şi rapid, au dezarticulat complet şi probabil în mod iremediabil economia, împingând prin credite fără noimă doar consumul şi numai consumul, desconsiderând în mod periculos producţia, băncile străine au oprit finanţarea, blocând totul în România. Iar acum, prinzând statul la înghesuială, fac presiuni deschise asupra acestuia să le ofere dobânzi insuportabile pentru împrumuturile pe care statul este nevoit să le facă la ele.

La ultimele licitaţii pentru plasarea de titluri de stat, Ministerul Finanţelor Publice nu a acceptat dobânzi mai mari de 7% pe an. În condiţiile în care inflaţia anuală a ajuns în august 2010 la 7,56%, la cât s-ar aştepta Ilie Şerbănescu să crediteze băncile comerciale statul român?

Nemaidând credite sectorului privat, caută să-şi obţină profiturile pe seama statului, care, bun sau rău cum o fi, le-a primit cu braţele deschise în ideea - deşartă (dar aceasta este o altă problemă!) - că îl vor ajuta să se dezvolte. Obrăznicia este că pretenţia pentru dobânzi mai mari este afişată deschis pe motivul - atenţie! - a instabilităţii şi incertitudinii economiei. De parcă acestea au venit din ceruri, şi nu tocmai prin contribuţia destabilizantă a băncilor!

Statul român nu a primit băncile străine cu braţele deschise neapărat în ideea că îl vor ajuta să se dezvolte, ci pentru că statutul de ţară candidată şi apoi membră a Uniunii Europene îi impunea acest lucru. Pentru că au fost primite cu braţele mai mult sau mai puţin deschise, băncile comerciale nu trebuie şi nu pot să facă pomeni faţă de statul român. În condiţiile crizei financiare şi, ulterior, ale celei economice, resursele financiare sunt din ce în ce mai scumpe, din cauza crizei de lichiditate, despre care toată lumea a învăţat că nu este ieftină. Şi asta trebuie să înveţe şi statul român.

Poate obrăznicia ar mai da înapoi dacă BNR ar retrage câteva autorizaţii de funcţionare pe considerentul pur şi simplu al subminării economiei naţionale, iar Consiliul Concurenţei ar aplica niscai amenzi usturătoare pentru ceea ce numai instituţia respectivă nu vede: cartelul bancar de oprimare a clientului român prin concertarea dobânzilor.

Ei nici chiar aşa, domnule Şerbănescu! Nu cred că o bancă centrală dintr-o ţară a Uniunii Europene poate şi vrea să ia decizii umorale de această factură. În mod vădit, dacă BNR ar purcede la asemenea măsuri, de retragere a autorizaţiilor de funcţionare pe considerentul subminării economiei naţionale, gestul ar fi taxat exact cum a fost taxată declaraţia preşedintelui Traian Băsescu că recentul marş al poliţiştilor ar fi subminat autoritatea statului. În niciun caz, o bancă centrală nu ar putea retrage autorizaţiile de funcţionare băncilor comerciale pe alegaţii mai degrabă pamfletare decât argumentate legal.

Şi dacă aceste măsuri ar fi considerate prea „administrative", ar fi poate suficientă o măsură de bun-simţ. În caz că un chiriaş intră cu noroi în casa ta, dar nu poţi chiar să-l dai afară (căci îl apără stăpânul de la Bruxelles), atunci - foarte simplu - îi măreşti chiria. Aceasta înseamnă ca băncile să fie suprataxate. O suprataxare a profiturilor şi, încă şi mai bine, a activităţii înseşi, căci de profituri vor avea ele grijă să şi le ascundă prin transferuri financiare în străinătate.

Asta sună a taxă pe fumărit pentru că nu-ţi plac ochii celui taxat.

Există două mari inconveniente în legătură cu suprataxarea băncilor. Ambele sunt însă lipsite de obiect în cazul României. Primul este riscul ca suprataxarea să fie pasată de către bănci asupra clienţilor. Păi, din păcate, după chiar recunoaşterile oficiale ale Băncii Naţionale, băncile (practic toate străine) din România au traversat bine-mersi criza aruncând toate poverile asupra clienţilor.

Cel mai important client al băncilor în momentul de faţă este statul român. O măsură de suprataxare a profiturilor şi a activităţii înseşi va avea ca efect o creştere a dobânzilor practicate în raporturile cu statul român. Din păcate pentru el, nu prea are de unde să se împrumute de pe pieţele libere internaţionale şi trebuie să ajungă tot la mâna băncilor comerciale care operează în România. Deci nici măcar pragmatic statului român nu i-ar conveni o asemenea măsură.

Al doilea inconvenient îl reprezintă riscul ca băncile străine să plece din România. Având în vedere că dulăii nu pleacă de la măcelărie, România nu are de făcut altceva decât să reziste ameninţărilor care vor fi vânturate de băncile străine că vor pleca. Acestea sunt însă captive aici, în aşteptarea recuperării banilor avansaţi pentru finanţarea unei expansiuni fără noimă şi fără acoperire a consumului, cauză din care de altfel au ajuns şi să-şi taie singure craca de sub picioare. Dar, mai ales, România trebuie să conştientizeze că băncile străine, dacă pleacă, nu lasă vreo urmă de contribuţie la dezvoltarea acestei ţări, ci doar la bananierizarea ei. Deci nici o pagubă dacă pleacă!

Deja reputaţia României pe pieţele financiare internaţionale şi în rândul agenţiilor de rating nu este prea bună. O asemenea plecare a băncilor cu capital străin ar da un semnal care ne-ar împinge într-o situaţie mai grea decât a Greciei. Dacă aceste bănci ar pleca, de unde s-ar mai împrumuta statul român?