Reflecţii economice

Maratonul confruntărilor mai mult sau mai puţin elegante cu delegaţia Fondului Monetar Internaţional s-au încheiat. Dacă prim-ministrul Emil Boc se fălea la venirea delegaţiei în România că guvernul pe care îl conduce s-a încadrat în cheltuielile convenite prin acordul stand-by, de parcă era unicul criteriu de performanţă. Ulterior, a început să iasă gunoiul de sub preş. Cheltuielile cu investiţiile în T1 2010 au fost mult mai mici faţă de cele prevăzute în bugetul de stat pentru anul 2010 şi faţă de T1 2009. Arieratele sunt la un nivel record. Statul refuză să compenseze datoriile pe care le au companiile private la bugetul de stat cu datoriile pe care el, statul, le are faţă de aceste companii. Guvernul a folosit banii ce i se cuveneau din precedentele 4 tranşe din acordul cu FMI pentru cârpirea găurilor, dar şi pentru alimentarea lacomei clientele politice. Cum din banii care urmează să vină de la FMI către guvern nu va mai primi niciun cent, situaţia devine din ce în ce mai albastră.

S-a discutat insistent despre eventualitatea măririi TVA şi a cotei unice, despre care scriam aici. Apoi a urmat anunţul preşedintelui Traian Băsescu privind măsurile de austeritate pe care le propune el: reducerea fondului de salarii pentru bugetari cu 25%, reducerea pensiilor cu 15%, reducerea ajutorului deşomaj tot cu 15%, reducerea masivă a subvenţiilor de stat. Prim-ministrul Boc a dispărut pentru o vreme. A apărut mai târziu cu un discurs politicianist prin care acuza guvernarea anterioară: "Plătim faptul că în anul electoral 2008 s-au produs deficite structurale." El a arătat că economiile rezultate din reducerea salariilor şi pensiilor vor fi utilizate pentru reabilitarea unui număr limitat la 400 kilometri drumuri naţionale şi 500 kilometri drumuri judeţene, precum şi la continuarea unor lucrări de infrastructură, precum autostrada Transilvania, Bucureşti-Ploieşti şi Arad-Timişoara. Unde va fi mia de kilometri de autostradă?

În esenţă, noile asumări ale guvernului faţă de Fondul Monetar Internaţional, care se vor concretiza prin scrisoarea de intenţie, vor cuprinde un deficit bugetar de 6,8% din PIB, cu 0,9 puncte procentuale faţă de ţinta anterioară, creştere economică zero sau uşor negativă, ceea ce va menţine România în recesiune. Prin măsurile de austeritate anunţate de Traian Băsescu, economiile bugetare se vor încadra între 2,3 şi 3 mld.€, adică circa 2% din PIB. Numai că aceste măsuri se vor aplica otova, fără un studiu de impact capabil să cunatifice consecinţele economice şi sociale ale măsurilor. În plus, dacă nu ar fi fost vizita delegaţiei de la FMI, înseamnă că România ar fi avut un deficit bugetar de 8,8%.

Te întrebi de ce mai avem un sector bugetar atât de umflat dacă cei aproape 1,5 milioane de salariaţi din acest sector nu sunt în stare să aplice măsuri diferenţiate, care să conducă la acelaşi rezultat. Reducerea uniformă pensiilor cu 15%, fiindcă Traian Băsescu zice că ar fi mult mai complicat altfel, va conduce la situaţii umane greu de prevăzut. Nu cred că ar fi durat mai mult de o oră pentru o scădere graduală a pensiilor, în sensul reducerii mai mici pentru pensiile mici şi reducerii mai mari pentru pensiile mari. Însă guvernanţii par să nu ştie să facă aşa ceva.

Te întrebi dacă România nu ar fi fost într-o situaţie mai bună dacă nu ar fi fost guvernată. În fond, actualul guvern foloseşte ţara ca pe o tablă de Monopoly. Adică au pierdut complet contactul cu realitatea. Guvernanţii dau cu zarul şi cred că mânuiesc bani virtuali. Dar, în realitate, dincolo de tabla de Monopoly, se găsesc vieţi şi soarta unei ţări.

Revin la întrebarea pusă în finalul precedentului articol: de ce era nevoie să vină delegaţia FMI pentru ca guvernul să înţeleagă dimensiunea crizei profunde în care se află România? Sau trebuie să-l punem prim-ministru pe Jeffrey Franks?

Termenul cel mai potrivit pentru a descrie această atitudine este ireponsabilitate.

Actualizare: O mică informaţie pentru uzul Guvernului României şi al FMI: În cazul tăierii pensiilor există deja un precedent nereuşit! În Letonia, Curtea Supremă de Justiţie a declarat diminuarea pensiilor ca fiind împotriva drepturilor omului, obligând statul să plătească atât pensiile restante, cât şi penalităţi de întârziere. (via Informaţii economice)